Un gând care mă paşte

Un gând care mă paşte…

Atât de puternic este cuvântul încât întreg universul e rodul rostirii a două verbe – ce-i drept dumnezeieşti – : să fie… şi să facem… Omul, moştenind chipul lui Dumnezeu şi dorul de a se asemăna Lui, a dobândit, odată cu acestea, şi taina cuvântului. Taină atât de profund unită fiinţei sale încât orice gând, orice simţire, orice voinţă a sa se preschimbă în cuvânt şi se înalţă spre a deveni faptă, vorbă sau intenţie. Între gând şi cuvânt există o simbioză atât de deplină încât cele două noţiuni sunt inseparabile.

În timp, cuvintele au creat limbile, iar limbile au transmis gândurile, mentalităţile, experienţa. Aşa s-au plămădit civilizaţiile. De aceea orice mare civilizaţie are o limbă pe măsură. Ele au crescut împreună trăgându-şi seva una din alta.

Limba română, măiastră fiică de împărăteasă, s-a alintat la sânul unui popor de păstori ce se simte frate cu codrul şi cu râul, ce ştie ce-i frica de Dumnezeu şi primirea de străini. Apoi s-a lăsat modelată de pana graţioasă a Varlaamilor şi a diecilor din Şchei şi a devenit „limbă sfântă, limba vechilor cazanii”.

Oricâte limbi am învăţa numai una o putem numi maternă. Ne-am născut ascultându-o, am crescut vorbindu-o, am învăţat literele citindu-o şi scriindu-o. Dar, pe nesimţite şi delicat, nu numai că am ajuns să ne exprimăm şi să ascultăm, să transmitem şi să primim, dar, mai presus de orice, ne-am impropriat o cultură, o viziune asupra lui Dumnezeu şi a făpturilor, asupra lumii şi a lucrurilor. Gândind, vorbind, scriind româneşte ne-am întâlnit cu făuritorii limbii noastre. Gândurile moşilor şi strămoşilor noştri ne-au hrănit, ne-au păscut, ne-au luminat, ne-au făcut deştepţi – adică treji – ne-au făcut cuminţi – adică înţelepţi – ne-au trimis o moştenire fără de care nu ne putem numi români.

Şi în fond, în mod fundamental, ce ne defineşte ca neam? Sângele care ne curge prin vene? Declaraţia pe care o dăm la recensământ? Pământul pe care-l stăpânim? Drapelul pe care-l cinstim? Da, cred ca toate acestea. Dar cu mult mai importante decât acestea sunt trei: tradiţia, credinţa şi limba.

Sângele poate fi dat uitării, dar apă nu se face. Pământul ne poate fi răpit, dar tot în el ne vom odihni până la Înviere. S-ar putea să ajungem să trăim sub drapel străin, dar tot tricolorul ne va încălzi inima. Putem să pierdem una dintre acestea, sau pe toate, dar tot români rămânem fie că vor, fie că nu vor unii sau alţii. Dar de ne abandonăm tradiţia, de apostaziem de la credinţa strămoşească, de ne uităm limba suntem vinovaţi în faţa lui Dumnezeu şi a neamului, iar pedeapsa, cu care ne vom osândi noi înşine, va fi cea mai grea dintre toate: aceea de a deveni apatrizi.

Ce le vom lăsa moştenire copiilor noştri? Oare avem ceva mai de preţ a le dărui? Oare îi vom lăsa lipsiţi de comoara pe care am primit-o sub legământ de la strămoşi? Oare vor mai şti cine sunt, încotro se îndreaptă şi pentru ce trăiesc?