Să ne luptăm cu morile de vânt

Să ne luptăm cu morile de vânt!

În orice parte a lumii şi în orice epocă am fi văzut lumina zilei pentru întâia oară, am fi descoperit repede că societatea ce ne învăluie existenţa este departe de a fi aşa cum ne-o dorim. Valorile sunt răstălmăcite şi folosite, aşa smintit, în slujba imposturii, setei de putere, laşităţii şi făţărniciei. În faţa acestora, cele mai comode soluţii sunt resemnarea, asimilarea şi chiar colaborarea.

Dacă, totuşi, se află cineva care vrea să-şi păstreze coloana vertebrală dreaptă şi puterea de a-şi privi cu seninătate semenii în ochi, dacă este cineva care însetează de adevăr, blândeţe şi dreptate, dacă îndrăzneşte cineva să demaşte mistificarea şi să se delimiteze de ea, acesta este repede catalogat drept un idealist, este acoperit de ironie şi dispreţ, este repede exilat în singurătate.

Iată-l pe Don Quijote întors pe acest tarâm! Iară îşi ridică lancea, iară vrea să doboare morile de vânt. Priviţi-l cât e de naiv şi cât e de caraghios! Aşa vor striga cei ce-şi simt ameninţate planurile, orgoliul, poziţiile. Dar aceştia uită, sau poate au fost incapabili să înţeleagă, că minunata scriere a lui Miguel de Cervantes nu este un poem dedicat prostiei, absurdităţii şi nebuniei, ci este o epopee a oamenilor care se încumetă să-şi remodeleze lumea ori au curajul să-i iubească şi să-i urmeze pe „smintiţii” singuratici cu suflet mare şi credinţă în Dumnezeu.

Cei ce se duelează cu morile de vânt sunt priviţi ca idealişti. Idealişti şi sunt, dar idealişti frumoşi ce simt să-şi închine viaţa unui ideal, idealişti frumoşi ce lupta până la ultima picătură de sânge, deşi bătălia pare cu desăvârşire pierdută, oameni frumoşi ce se gândesc nu la beneficiul imediat al faptelor lor, ci la ecoul acestora în eternitate.

Don Quijote de la Mancha şi-a asigurat nemurirea străbătând veacurile, deghizându-se când în Jean Valjean, când în Lev Nikolaevici Miskin şi Alioşa Karamazov, când în Holden Caulfield, luptând, rabdând, iubind, protestând. Iubit de prea puţini şi hulit de mulţi, învinge mereu morile de vânt ridicate de viciile omeneşti. Cu cât a fost lovit mai aprig cu atât a devenit mai dârz în lupta sa, s-a veselit mai mult, a întinerit asemenea lui Churchil şi a lui Bukovski, citaţi atât de frumos de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii”.

Iar cei ce l-au urât sau l-au batjocorit au fost deja condamnaţi la uitare şi nu mai trezesc decât indiferenţă.