Monahismul egiptean

Părinţii pustiei Egiptului

Monahismul egiptean a apărut în vremea în care Biserica se afla în ilegalitate şi trebuia să sufere din pricina nenumăratelor persecuţii ce s-au abătut asupra Ei. Primul monah egiptean este Pavel Tebeul, care se retrage în deşert la anul 251, în timpul persecuţiei împăratului Decius. Lui Pavel Tebeul îi urmează Antonie cel Mare, care îmbrăţişează viaţa monahală la 271. Aceştia sunt cu adevărat părinţii monahismului egiptean. Toţi cei ce le-au urmat în nevoinţe le-au fost fie ucenici direcţi, fie fii duhovniceşti ai ucenicilor lui Antonie sau ai lui Pavel Tebeul.

Ceea ce iese imediat în evidenţa, pentru oricine analizează viaţa Părinţilor deşertului, este faptul că monahismul presupune o puternică vocaţie, o chemare absolut necesară din partea lui Dumnezeu, asemenea chemării la apostolat. O atingere a Duhului Sfânt care îndeamnă sufletul viitorului monah să aleagă această cale aspră si strâmtă. Fără această chemare, nimeni nu poate fi monah. Pentru eremiţii din pustiile egiptene, ca şi pentru toţi monahii răsăriteni din vechime şi până în ziua de astăzi, chilia este Ierusalimul în care trebuie sa rămână până vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus. Abia după aceea se pot numi „părinte” sau „avva” ori „stareţ”, cuvinte ce desemnează, în înţelesul lor cel mai profund, calitatea de bărbat duhovnicesc, purtător de Duh, gata să povăţuiască şi pe alţii pe calea mântuirii.

Vocaţia monahală se manifestă, în sufletul celui ce o primeşte, drept dor arzător după desăvârşirea creştină, după viaţa conformă întru totul poruncilor lui Hristos. Acest dor este cel ce-i dă monahului puterea de a renunţa la toate bucuriile ce i le-ar putea oferi viaţa în sânul familiei şi al societăţii, de a se retrage pentru a putea sluji mai deplin lui Dumnezeu şi de a rezista tuturor greutăţilor, suferinţelor şi ispitelor presupuse, fără îndoială, de calea ce şi-a ales şi pentru care a fost ales.

În acest mod se explică înflorirea uimitoare a monahismului. Mii de oameni, mari dregători sau senatori romani – cel mai cunoscut exemplu fiind avva Arsenie cel Mare (Arsenie, fiind încă la palat, se ruga de Dumnezeu zicând: Doamne călăuzeşte-mă cum să mă mântuiesc. Şi auzi un glas spunând: Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui. Tot el sihăstrindu-se în viaţa singuratică, s-a rugat din nou cu aceleaşi cuvinte. Şi a auzit un glas spunându-i: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, căci acestea sunt rădăcinile lipsei de păcate. - Patericul sau apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului, Arhiepiscopia Timişoarei, 2002, p. 27), care a primit chemarea la monahism în palatele imperiale, unde ocupa cea mai înaltă dregătorie – clerici, militari, oameni simpli, în marea lor majoritate ţărani egipteni şi chiar tâlhari sau desfrânate, au pornit spre adâncurile pustiei spre a-şi găsi un avvă căruia să-i urmeze şi care să-i înveţe să lupte pentru a-şi dobândi desăvârşirea.

În timp, începătorii, povăţuiţi de părinţii lor duhovniceşti, cu preţul străduinţelor neobosite şi al suferinţelor îndurate vreme îndelungată, au devenit bătrâni încercaţi în viaţa duhovnicească şi s-au îmbrăcat cu putere de sus. Au ştiut să înveţe şi din biruinţe şi din căderi. Alegând să trăiască, zi de zi, nu pentru sine ci pentru Dumnezeu, şi Dumnezeu a ales să locuiască împreună cu ei - mai bine zis în inimile lor - şi, astfel, au început să-L cunoască mai deplin, nu numai din Scripturi ci şi faţă către faţă. Cuvintele lor, provenite nu din asimilarea culturii clasice (I-a spus cineva fericitului Arsenie: - Cum de noi după atâta şcoală şi înţelepciune n-avem nimic, şi ţăranii ăştia egipteni şi-au dobândit atâtea virtuţi? - Noi nu avem nimic din învăţătura lumii. Ei, ţărani egipteni, şi-au dobândit virtuţi din osteneala lor. - Patericul sau apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului, Arhiepiscopia Timişoarei, 2002, p. 28), ci din propria experienţă a vieţii în Hristos, au uimit întreaga lume şi au luminat în Biserică spre înţelepţirea creştinilor de pretutindeni şi din toată vremea.

Viaţa lor în Duh şi Adevăr era deosebit de complexă dar strălucea prin simplitate, presupunea trăiri duhovniceşti foarte intense, dar era acoperită de discreţie, însemna multă asprime cu sine, dar multă îngăduinţă cu ceilalţi (Se spunea despre avva Macarie cel Mare că ajunsese, precum e scris, dumnezeu pământesc, căci aşa cum Dumnezeu acoperea lumea, tot aşa a ajuns avva Macarie să ascundă greşelile pe care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut, şi pe cele pe care le auzea ca şi cum nu le-ar fi auzit. - Patericul sau apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului, Arhiepiscopia Timişoarei, 2002, p. 165), dăruia mare înţelepciune, dar era caracterizată, înainte de orice, de smerenie.

Pentru Biserică, existenţa lor a devenit deosebit de importantă. Scrierile lor ascetice şi teologice au devenit normative, mulţi dintre ei au luptat cu timp şi fără timp împotriva ereziilor ce atacau Biserica, alţii au răspândit monahismul în tot imperiul, alţii au ajuns episcopi luminaţi şi au călăuzit pe calea adevărului mii de credincioşi. Dar mai presus de orice, monahismul egiptean a dăruit lumii sute de sfinţi rugători a căror viaţă îmbunătăţită a devenit model pentru toţi cei ce, asemenea lor, in cursul veacurilor, au simţit în adâncul inimilor glasul vocaţiei monahale. Ei au arătat lumii că alături de mucenicie, - care înseamnă a muri pentru Hristos - de viaţa de familie - care însemnă a trăi în lume în armonie cu Evanghelia lui Hristos - mai există o cale de sfinţire, monahismul - care înseamnă a trăi pentru Hristos.

În ziua de astăzi, când monahismul românesc, şi nu numai, îşi caută şi îşi regăseşte sensurile autentice, moştenirea părinţilor pustiei devine şi mai importantă. Istoria bisericească a demonstrat că toate înnoirile vieţii monahale, în special, şi a vieţii bisericeşti, în general, s-au bazat în mod fundamental pe această moştenire nepreţuită. Ceea ce unii ar numi o întoarcere la origini, alţii un regres, o stavilă în calea noului sau al progresului, se numeşte dintotdeauna revenirea la valoarea autentică.