Importanţa dragostei în actul cunoaşterii

Pentru civilizaţia contemporană, care cu mândrie se afirmă a fi „laică”, actul cunoaşterii este unul aproape exclusiv intelectual, ba chiar, pentru a fi recunoscut „obiectiv”, „autentic” şi „ştiinţific” este cu necesitate impersonal şi lipsit de afectivitate. Dar cine cercetează cu bună-voinţă şi dragoste scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii va descoperi cu uimire şi bucurie o mentalitate diametral opusă gândirii lumii de astăzi.

„N-ar trebui niciodată să scriem despre persoane sau lucruri fără a simţi o adâncă înclinaţie, ba chiar iubire faţă de ele. Fără iubire, în înţelesul ei creştin, cunoaşterea nu e cu putinţă. Minţii lipsite de iubire şi avide doar de ştiinţă nu i se deschid nici persoanele, nici lucrurile. Cunoaşterea lor e posibilă numai într-o cunoaştere personală ” (Ieromonah Gabriel Bunge – „Evagrie Ponticul – O introducere”, Editura Deisis, Sibiu 1997, p. 17). Astfel sintetizează Părintele Gabriel Bunge credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut de către om decât într-o relaţie, vie, dinamică şi personală. Această întâlnire nu poate avea loc decât învăluită în dragoste: dragostea lui Dumnezeu de a se împărtăşi fiilor Săi şi dragostea omului de a-l trăi pe Dumnezeu, de a-i dedica Lui fiecare clipă, fiecare gest, fiecare gând. Din negrăita Sa iubire de oameni Dumnezeu alege să se jertfească pe sine pentru a dărui astfel viaţă veşnică poporului Său. „Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Evanghelia după Ioan, 3, 16). Dar viaţa veşnică nu este altceva decât cunoaşterea cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu: „Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Evanghelia după Ioan, 17, 3).

Omului iubitor de Dumnezeu – iubire de Dumnezeu ce se exprimă prin păzirea cu toată tăria şi din toată inima a poruncilor Lui – şi Dumnezeu i se descoperă dăruindu-i darul cunoştinţei şi al înţelepciunii fără de care nu poate exista cunoaştere adevărată. În acest sens Părintele Gabriel Bunge spune: „Adevărata cunoaştere – ioaneică şi paulină – nu este nici fructul unei speculaţii arbitrare, nici al unei „iniţieri” mistificatoare”, ci un dar al harului lui Dumnezeu făcut celor care s-au supus ostenelilor unei adevărate urmări a lui Hristos” ( Ieromonah Gabriel Bunge – Op. cit. p. 15).

Paza poruncilor lui Hristos este expresia cea mai vie a dragostei noastre pentru El. Adoraţia tainică pentru Dumnezeu, ce-o păstrăm adânc în lăuntrul inimii noastre, se face izvor de viaţă vie căci învăluie raţiunea şi voinţa noastră luminându-le, dându-le seninătate şi libertate şi se revarsă prin faptele iubirii creştine spre semenii noştri. Deci e vorba de o dragoste vie şi lucrătoare ce ne transfigurează pe noi şi se revarsă asupra celor ce ne înconjoară. Prin prisma acestei iubiri, toate ni se descoperă într-o lumină adevărată, de nepătruns pentru cel lipsit de dragoste, ajutându-ne să le cunoaştem precum sunt, ajutându-ne să le pricepem sensul cel mai autentic. Dacă suntem insuflaţi de acest mare har al dragostei, persoanele ni se deschid, ni se comunică răspunzând cu dragoste dragostei, făcându-se singure cunoscute fără nici o mască sau viclenie.

Pentru că Lumea „este operă a iubirii lui Dumnezeu, destinată îndumnezeirii ” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, p. 337) este caracterizată de armonia şi frumuseţea ce se revarsă în chipul cel mai firesc asupra creaţiei. Universul duhovnicesc dar şi universul material sunt guvernate de legile dumnezeieşti. Omul, însetat fiind de cunoaştere, vrea să pătrundă toate acest legi şi rânduieli tainice dar de cele mai multe ori nu reuşeşte decât „să strivească corola de minuni a lumii” tocmai pentru că se străduieşte să înţeleagă zidirea lui Dumnezeu excluzându’L tocmai pe Ziditor. Cu cât ştiinţa a câştigat teren şi a devenit în timp o nouă „religie”, cu atât s-a accentuat şi secularizarea oricărui act ştiinţific şi prin aceasta îndepărtarea de actul autentic al cunoaşterii.

În mod uimitor, primii care au sesizat limitele actului ştiinţific au fost tocmai marii savanţi, pentru care studiul rece şi riguros s-a făcut cale spre o fierbinte credinţă în Dumnezeu. Ei au realizat că ştiinţa contemporană este capabilă să analizeze până în detalii cuantice orice fiinţă sau orice lucru creat, dar se dovedeşte neputincioasă atunci când trebuie să unifice şi nu să abstractizeze, iar creaţia este „unitate în diversitate” şi nu o sumă de fiinţe, lucruri şi fenomene despărţite care relaţionează întâmplător.

Nu aşa stau lucrurile şi în cazul omului duhovnicesc. El nu se străduieşte să priceapă legile tainice ale firii zidite numai pentru a-şi satisface curiozitatea sau pentru a putea perfecţiona căi şi mijloace de a-şi uşura traiul, ci se străduieşte să descopere raţiunea de a fi a fiecărei fiinţe şi a fiecărui lucru spre a cunoaşte mai mult despre Creatorul lor. Pe măsură ce prin puterea harului dumnezeiesc şi prin lumina minţii sale, sfântul descoperă tainele creaţiei, el rămâne uimit de înţelepciunea ziditorului afirmând: „Cât de mărite sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate’ntru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25), înmulţindu-şi dragostea sa de Dumnezeu. Iar această dragoste a omului către Dumnezeu se cere revărsată către lucrul mâinilor Lui. Astfel omul îşi descoperă menirea de a sfinţi mediul în care trăieşte, de a iubi şi respecta frumuseţea şi taina naturii, de a contribui prin viaţa sa la armonia ce le unifică pe toate. El nu mai este un consumator, un prădător, ci mai degrabă „administrator” iscusit şi sfinţitor al lumii pe care o cunoaşte şi de care este recunoscut.

Deşi vechi de secole, cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii se dovedeşte a fi mai actual astăzi decât oricând, răspunzând în modul cel mai plin de sens preocupărilor omului contemporan care conştientizează criza spirituală generată de excluderea lui Dumnezeu din viaţa noastră, care recunoaşte lipsa de comunicare şi izolarea egoistă şi plină de nefericire a persoanelor, care e îngrijorat de folosirea în scopuri războinice a noilor descoperiri ştiinţifice sau de exploatarea neraţională a resurselor umane şi materiale, de lipsa de respect pentru natură.