Credința creștină, cultura Duhului Sfânt și Tradiția Ortodoxă – autenticele căi ale apropierii frățești dintre noi

De la strămoșii noștri, Apostolii lui Hristos, am moștenit acest inestimabil dar al credinței. Credința este aceea care, mai presus de orice, pe noi, pe români, ne caracterizează ca neam. Atât de mare este simbioza dintre credința creștină și Neamul românesc, încât s-a ajuns până acolo ca un român să fie definit prin cuvântul „creștin”. „M-am întâlnit cu un creștin” însemnând „M-am întâlnit cu un român”. Așa se face că întreaga noastră civilizație este una profund creștină.

Credința este și fundamentul vieții în Hristos, este începutul virtuților, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind primul pas în drumul care se încheie cu dobândirea Duhului Sfânt.

În opera sa „Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe”, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, vorbind despre importanța credinței ca și condiție primordială a purificării, spune: „Mai înainte de orice virtute trebuie să avem credința dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră ca să înaintăm pe drumul virtuților spre desăvârșire. Astfel și credința e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voință de a crede, și nu din voința de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinței noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieții noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă, ajunge de poate să creadă. Aceasta se datorește prezenței unui har prealabil în noi.”[1]

Prin efortul de a se purifica de patimi și de a dobândi virtuțile, dorind desăvârșirea, omul se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu, începe să-L descopere, să-L cunoască, să-L trăiască. Dar această apropiere de Dumnezeu, această conviețuire cu El ne face să fim din ce în ce mai sensibili la sentimentele Lui față de semenii noștri. Cu cât gustăm din mila și iubirea Lui care se revarsă asupra noastră, devenim conștienți că ele sunt adresate în egală măsură și semenilor noștri și astfel ajungem și noi să iubim și să-i considerăm copii ai lui Dumnezeu, frați ai noștri.

După învățătura Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan, nimeni nu poate păzi porunca iubirii de Dumnezeu, cea mai importantă poruncă care cuprinde toată Legea și Proorocii, dacă nu împlinește simultan și porunca iubirii aproapelui, căci cel ce spune că-L iubește pe Dumnezeu dar pe fratele său îl urăște este un mincinos[2]. Mai mult, exemplificând porunca iubirii aproapelui, Mântuitorul Hristos spune parabola samarineanului milostiv[3]. Omul căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierihon și Ierusalim este trecut cu vederea de doi clerici, un preot și un levit, care văzându-l, au trecut pe alături. Interesant este că cel care îi arată dragoste și îl salvează este un om de alt neam și chiar de credință diferită, un samarinean cu care Mântuitorul Hristos se identifică, demonstrând prin aceasta că porunca iubirii aproapelui nu are limite naționale sau religioase.

În ceea ce-i privește pe creștinii ortodocși, unitatea lor constă tocmai în credința comună pe care o mărturisesc. Unitatea lumii ortodoxe tocmai prin aceasta se realizează, că membrii ei păzesc cu strășnicie adevărul de credință nealterat, fără omisiuni și fără adăugiri.

La fiecare Sfântă Liturghie slujită în toată lumea ortodoxă, unitatea de credință se manifestă plenar în momentul rostirii Crezului Ortodox. Despre acest moment liturgic Părintele Dumitru Stăniloae, în opera sa „Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă”, spune: „prin cuvintele: „Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte”, credincioșilor li s-ar spune, după Sfântul Maxim Mărturisitorul: Gândiți-vă la ușile ce se vor închide celor ce vor fi scoși prin judecata din urmă de la fericirea viețuirii cu Hristos. Aceasta se va întâmpla celor ce nu și-au închis ușile simțurilor la poftele stârnite de lucrurile trecătoare. Luați aminte, cu înțelepciune, la adevărul mântuitor al lui Hristos, cuprins în Crez. Păziți-vă ușile simțurilor voastre, închideți-le acum, ca să nu suferiți de închiderea în fața voastră a ușilor Împărăției cerești. Cuvintele acestea continuă să pregătească deci pe credincioși pentru perspectiva eshatologică. Fericirea aceea, care înseamnă mântuirea noastră ca persoane de distrugerea prin natură, ne-a adus-o Hristos prin întruparea și jertfa Lui. Spre fericirea aceea ne îndreptăm prin mărturisirea Crezului. Tot ce cuprinde în el ne asigură fericirea eternă sau mântuirea de desființarea prin moarte, sau de chinul etern întru existența împuținată în gradul maxim.

Crezul este dovada iubirii lui Dumnezeu față de noi și mărturisirea Lui de către noi, este recunoașterea acestei dovezi a iubirii Lui. Iar mărturisirea Lui în comun este manifestarea iubirii noastre întreolaltă, întemeiată pe iubirea Lui față de noi. E o manifestare a Sobornicității Bisericii în dreapta credință, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui Dumnezeu față de noi și a dragostei noastre față de El și între noi, mai ales că e rostit în toate Bisericile, conform hotărârii Patriarhului Timotei al Constantinopolului (512-518), ca semn de recunoaștere a creștinilor ortodocși față de erezii.”[4]

Adevărata frățietate și dragoste creștină nu se poate fundamenta decât pe adevărul de credință împreună mărturisit. Și cum nu există mai multe adevăruri, ci un singur Adevăr, și cum Adevărul nu are nici un amestec cu minciuna, așa cum nici lumina nu are nici un amestec cu întunericul, dialogul nostru al ortodocșilor cu celelalte culte creștine sau necreștine nu trebuie să se facă decât în momentul în care și ei acceptă integral adevărul mărturisit de Biserica Ortodoxă. Orice alt tip de dialog riscă să ne facă fățarnici și să pierdem comuniunea cu Hristos și cu Sfinții Părinți ai Bisericii. Asta nu înseamnă că nu trebuie să dovedim prin faptele noastre respect și bună-creștere în întâlnirile noastre din viața cotidiană cu neortodocșii.

Așa cum spuneam anterior, credința este doar primul pas pe calea dobândirii Duhului Sfânt. Ea îndeamnă la o viețuire care să o exprime în fapte de credință, presupune asceză, rugăciune, participarea la viața liturgică a Bisericii. Această cale presupune improprierea unei culturi, și anume improprierea culturii Duhului Sfânt.

În Ortodoxia românească, cel care vorbește explicit despre cultura duhului este ieromonahul Rafail Noica. El leagă ideea de cultură a duhului de conceptul de Cuvânt al lui Dumnezeu, considerând cultura ca fiind ceea ce cultivăm, cu mențiunea că ce cultivăm, asta și devenim: „Cultura este orișice cultivăm. Și cultivarea pământului este cultură. Și cultivarea păcatului este o cultură smintită, dar cultură. Dumnezeu acum ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții; Dumnezeu Care L-a făcut pe om, Care știe din ce este făcut omul, Care singur știe unde este năzuința adevărată a omului; Dumnezeu care vede pe om deznădăjduit, căutând viață acolo unde se vede îngropat în tot felul de morți - și până la urmă Moartea - și căutând viața smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, știe unde năzuiește inima omului, și la acea năzuință răspunde prin cuvântul Lui. Și, Cuvântul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră”[5].

Cultura aceasta pe care trebuie să ne-o impropriem nu este numai informație, nu este numai știință, nu este numai artă, ci mai presus de orice este trăire, este viață. Studiind istoria mântuirii vedem că nimeni nu L-a dobândit pe Dumnezeu numai citind Scripturile, ci L-au aflat mai ales păzind poruncile, făcând din ele nu o filosofie, ci un mod de viață, și așa L-au aflat pe Hristos, căci Hristos se ascunde în poruncile Sale, precum ne învață Sfinții Părinți.

Atunci când Îl trăim pe Hristos nu Îl putem ține numai pentru noi, ci simțim nevoia de a-L împărtăși lumii întregi. Atunci când Îl propovăduim celor ce vor să asculte și au urechi de auzit se cheamă că suntem Apostoli, iar atunci când răutatea altora ne cere să ne lepădăm de Adevăr și să îmbrățișăm minciuna, iar noi nu putem face aceasta și preferăm mai degrabă să murim lumii acesteia decât să fim despărțiți de Adevăr, se cheamă că suntem mărturisitori. Iată cât de neprețuit este Adevărul și iată motivul pentru care nu putem renunța la nimic și nu putem face nici un fel de compromis pentru că Adevărul este Viața și deci, orice compromis de la Adevăr este moarte veșnică.

De fapt, propovăduirea și mărturisirea sunt expresii ale dragostei. Prin propovăduire împărtășim și celorlalți Adevărul, cultura aceasta a Duhului, ca și ei să se bucure de viața trăită în adevăr, în Dumnezeu, iar când mărturisim, punându-ne gaj viața noastră, dorim să trezim conștiințele celor înșelați de minciună și să-i aducem și pe ei la adevăr. În afara acestora, propovăduirea și mărturisirea, nu putem avea alt dialog de credință cu lumea.

Din nespusa Sa iubire de oameni, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat, a viețuit între noi, și-a ales apostoli și ucenici pe care i-a învățat credința și tainele Împărăției Cerurilor. A propovăduit, a făcut minuni pe care nimeni înaintea Lui nu le-a mai făcut, s-a lăsat vândut, prins, batjocorit, bătut și condamnat la moarte; mai degrabă El pe Sine Însuși s-a dat morții pe cruce, ridicând prin moartea Sa păcatul lumii. A fost îngropat, iar a treia zi a înviat. S-a arătat celor care credeau în El și s-a înălțat la Ceruri, promițându-le că va rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor. S-a rugat Tatălui ca să trimită peste ei Duhul Sfânt care din Tatăl purcede. Prin puterea Duhului Sfânt și pe credința apostolilor și a ucenicilor Săi a clădit Biserica.

Tot ce a făcut și a propovăduit Mântuitorul Hristos, Apostolii au pus în inimile lor și au transmis mai departe, celor ce au crezut, prin intermediul Scripturilor și a Tradiției. Tradiția s-a transmis din generație în generație până la noi și Biserica o va transmite până la sfârșitul veacurilor.

Adesea suntem acuzați că suntem tradiționaliști, reproșându-ni-se prin aceasta că nu suntem deschiși spre nou. Dar cum am putea să trecem cu vederea ceva ce Dumnezeu ne-a lăsat drept moștenire pentru a-l înlocui cu învățăturile oamenilor și ale lumii acesteia? Nimeni, având moștenire aur, nu îl preschimbă pe aramă, si nici cel ce a moștenit diamante nu le dă la schimb pe sticlă, iar dacă face aceasta, pe drept cuvânt, este socotit nebun.

Tot ceea ce înfăptuim din imboldul credinței noastre și pentru a ne afirma cultura nu presupune nimic nou, ci toate se bazează pe ce au săvârșit înainte Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, adică pe Tradiția noastră Ortodoxă. Acestea trei: credința, cultura duhovnicească și Tradiția sunt acelea care ne apropie de Dumnezeu, și cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât ne apropiem mai mult de semenii noștri, începând cu cei pe care firesc îi iubim, continuând cu cei de o credință cu noi, mergând până acolo unde ne simțim înfrățiți cu întreaga lume. Aceasta este singura cale autentică, nefățarnică de a ne apropia de ceilalți.



[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2002, p.130-131.

[2] 1 In 4, 20.

[3] Lc 10, 25-37.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p.406-407.

[5] Ieromonahul Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p.15