Consum deci exist?

Consum deci exist?

Să facem un exerciţiu de imaginaţie! Să ne închipuim că marile invenţii tehnologice, ce s-au revărsat asemenea unei cascade şi au schimbat lumea într-un mod atât de profund, nu au avut încă loc sau pur şi simplu nu au fost luate în seamă. Cât de multe ne-ar lipsi! Nu s-a inventat încă electricitatea, nu avem lumină, radio, televiziune, internet, telefon mobil sau fix, frigider, maşină de spălat, lanternă şi aşa mai departe, aproape la nesfârşit. Produsele petroliere nu au fost încă descoperite, propulsoarele cu aburi sau cu combustie internă sunt necunoscute, aşa că nu există automobile, avioane, motociclete, locomotive, termocentrale, programe spaţiale, rachete nucleare, submarine şi nici iluminat public. Un adevărat coşmar pentru omul modern. Şi încă nu e tot! Încă nu am vorbit de medicină sau de lipsa produselor de igienă. Dar e de ajuns. Cred că ne-am făcut o idee. Cât de diferită ar fi lumea ce ne este cămin, măcar pentru o vreme!

Nu v-am propus acest exerciţiu pentru a stârni melancolia vremurilor de mult apuse, căci ştiu prea bine că revoluţia tehnologică este ireversibilă şi nu mai poate fi oprită decât de Dumnezeu. Am vrut doar să conştientizăm că lumea în care trăim este foarte diferită de cea care a fost vreme de mii de ani. Şi, deşi societatea s-a schimbat atât de mult, omul a rămas acelaşi fierbinte căutător al fericirii.

În plină epocă stalinistă, din adâncul uneia dintre cele mai temute temniţe „de reeducare” din România, s-a ridicat o voce ce slujea unei minţi sclipitoare preocupate mai mult de soarta semenilor decât de condiţia ingrată de deţinut politic condamnat la moarte lentă şi dezumanizantă. Vocea aceasta surprinzătoare aparţinea unui filosof ilustru, poate cel mai important dintre cei din neamul nostru ce-au iubit înţelepciunea, numit Constantin Noica.

Constantin Noica şi-a dat seama că societatea vest-europeană s-a străduit să realizeze, după cel de-al doilea război mondial, un nivel de dezvoltare economică care să permită un trai mulţumitor întregii populaţii, o bunăstare generală aducătoare de fericire şi pace socială. Ei bine, spunea Noica, dezideratul s-a realizat. Vest europenii şi-au asigurat toate cele necesare unei vieţi uşoare şi decente, dar fericirea lor a întârziat să-şi facă apariţia. Aşa a apărut, după părerea filosofului român, criza spirituală occidentală.

Oamenii care alergaseră secole de-a rândul după bunăstare, când au aflat-o au constatat că, odată cu aceasta, nu îşi face simţită prezenţa şi fericirea. Şi cum calea pe care o apucaseră, în speranţa împlinirii umane, se dovedise stearpă, s-au trezit dezorientaţi şi pierduţi într-o lume nouă, creată de ei înşişi. Aşa a început criza spirituală a occidentului european, criză care continuă şi astăzi. Dar această frământare socială a avut şi un alt rezultat, o nouă organizare social-economică: societatea de consum.

Omul postmodern are o singură grijă adevărată: cum să rânduiască lucrurile în aşa fel încât să se poată bucura de cât mai multe dintre bunătăţile pe care lumea i le oferă atât de „dezinteresat”. În cadrul noii societăţi, guvernată de interesele comerciale, omului contemporan nu numai că i se satisfac trebuinţele elementare dar i se creează şi i se întreţin şi altele noi. Persoana umană devine „individ ţintă”, o întreagă naţiune devine „piaţă de desfacere”, tot ce e nou se numeşte „progres”, iar cele vechi sunt „depăşite”. Şi, pentru că pâinea zilnică este pe deplin asigurată, s-a inventat un nou produs mai accesibil şi mai facil, ce are menirea de a ne da şi circul: divertismentul.

Toate aceste nu sunt rele, iar dacă sunt folosite în mod echilibrat pot aduce bucurie care, deşi temporară, poate însenina inimile. Ar putea fi suportul pe care s-ar sprijini progresul real al umanităţii. Dacă ar fi privite drept mijloace şi nu scopuri în sine omul ar avea, în sfârşit, prilejul de a-şi descoperi propria fiinţă, de a-şi afla menirea, de a regăsi calea spre fericire, drumul către Dumnezeu.

Nu este de mirare că, îmbătaţi de iureşul contemporan (am depăşit un secol „al vitezei” şi tocmai am intrat în unul şi mai ameţitor) am uitat că avem un suflet ce tânjeşte însetând de cele ale sale. Tocmai de aceea, pentru a se restabili echilibrul, civilizaţiei trupului trebuie să i se alăture, în mod complementar, o cultură a duhului. O cultură a comuniunii întru iubire, o cultură a unităţii în diversitate, o cultură a rugăciunii, o cultură a responsabilităţii, o cultură creştină.