Celula

N-am avut încotro şi m-am întins pe cimentul umed şi rece. Gândul că fără îndoială am să fac pneumonie şi am să mor mă face să zâmbesc. De fapt chiar râd. E într-adevăr o glumă reuşită. O să creadă că am înnebunit sau că fac pe nebunul. Nu cred că aş fi primul care înnebuneşte într-un loc ca acesta.

Ei cred că întunericul ăsta de smoală e o pedeapsă insuportabilă. Ce naivi! Habar n’au câtă linişte şi câtă mângâiere aflu eu în bezna aceasta. Acum câteva clipe am vorbit cu Dumnezeu, şi cât am plâns noi împreună... I-am zis că e singurul de care mă mai tem. De obicei m-am străduit să fac bine. Inima mea, sau poate şoaptele mamei, ori poate privirile serioase ale sfinţilor din frescele bisericii din sat m-au îndemnat spre aceasta. Dar sunt si eu om şi nu am de unde să ştiu daca gândurile mele i-au fost Lui pe plac. Şi deşi mă tem şi tremur – poate de frig, poate de teama – simt aşa o linişte şi am senzaţia – şi iată o am din chiar prima zi în care ne-au adus aici – că nici o clipă nu sunt singur, că El e cu mine, lângă mine, în mine. Întins şi El pe cimentul umed şi rece, zâmbind şi El la gândul că s-ar putea să facă pneumonie şi să moară.

Din clipa în care am aflat ce soartă mi-au gătit mă simt mai liber decât m-am simţit vreodată. Nu am nimic, nu mă pot mişca, nu pot umbla, nici un vis nu mai are sens, orice plan este zadarnic şi totuşi mă simt atât de liber pentru că nu mai au ce să-mi ia.

Şi dacă totuşi mă vor ierta? Dacă-mi vor comuta osânda în muncă silnică? Atunci sunt salvat! Sunt salvat? Asta se poate numi salvare? Ce gând viclean, ce speranţe deşarte. Nu, a fost un gând naiv, de copil necopt. Aleg mai bine întunericul acesta blând şi plin de linişte. La Tine nici întunericul nu e întuneric ci e lumină. Nu nu-ţi cer să-mi eliberezi mâinile din cătuşele astea priponite în mijlocul podelei, nici să-mi deschizi porţile spre lumea „liberă” de afară. Îţi cer numai să-mi dai puterea să mor demn, să-mi laşi mintea întreagă până la sfârşit. Şi să-i însoţeşti în miez de noapte până’n cimitirul săracilor şi să mă prohodeşti chiar dacă n’o să am popă şi nici cruce.

Aproape că m-am ridicat în genunchi. Mă vor găsi în genunchi dar nu îngenuncheat. Şi cum nu mă mai pot gândi la nici o rugăciune zic numai Doamne.

Se aud paşi, mulţi paşi, şi zăvorul greu de oţel se mişcă. Închid ochii să nu văd lumina lor bolnavă de afară. Sunt încă în genunchi, zic încă Doamne…