Andrei Șaguna

Mitropolitul românilor din Transilvania și Ungaria Andreiu, baron de Șaguna

Toate popoarele, unice prin frumusețea și tradiția lor aparte, au fost dăruite, în cursul vremurilor, cu personalități ce le-au făurit destinele, le-au dobândit respectul și aprecierea celorlalte națiuni, le-au luminat prin lumina izvorâtă din inimile lor curajoase, le-au călăuzit prin puterea minților lor sclipitoare, le-au făurit cultură prin cultura lor, le-au dăruit biruință prin vitejia lor, i-au învățat evlavia prin sfințenia lor. Toți acești oameni aleși au depașit chiar dimensiunea lor națională și cu grabă au fost recunoscuți de toți ceilalți ca fiind universali, ca o bogăție ce nu poate fi monopolizată de nimeni și de nimic, ca un givaier menit să dăruiască frumusețe tuturor. Dumnezeu a sădit în sânul Neamului nostru românesc o constelație de astfel de oameni providențiali ce au strălucit în mijlocul nostru și au revărsat peste noi razele dragostei și purtării Sale de grijă. Un astfel de bărbat dumnezeiesc este și Mitropolitul Andreiu, Baron de Șaguna, arhiereu vrednic de mare cinste, mărturisitor și apărător al ortodoxiei, luptător pentru afirmarea Neamului și ctitor de școală românească.

Născut în anul 1808, la Mișcolț, cu cinci zile înaintea Marii Sărbători a Nașterii Domnului, Anastasiu Șaguna își va petrece copilăria în sânul comunității macedo-române prospere și respectate în imperiu.

Așa cum în cazul marilor ierarhi care și-au închinat viața Bisericii lui Hristos, trebuie neapărat amintită influența sfântă a mamei sau a bunicii - și e de ajuns aici a menționa mama Sfântului Ioan Gură de Aur, bunica Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie de Nissa, mama Fericitului Augustin - pentru a înțelege rolul discret dar esențial al femeii în Biserică – tot astfel, lui Anastasiu, chipul Anastasiei Șaguna avea să-i fie mărturie, icoană, călăuză și sprijin în drumul alături și către Hristos. Această femeie aparținând prin naștere familiei Grabovsky, familie bogată și influentă, avea să ducă vreme de mai bine de un deceniu o luptă crâncenă împotriva romano catolicilor și funcționarilor imperiali ce hotărâseră înstrăinarea copiilor ei de religia lor străbună și educarea lor în spirit roman, luptă în care Dumnezeu o va scoate victorioasă cu prețul unor mari suferințe ce-i vor lumina și mai mult biruința. Ea va ști să sădească în inima copiilor ei și mai ales în cea a lui Anastasiu credința în Dumnezeu și dragostea de ortodoxie și trăire românească.

Tânătul Anstasiu Șaguna va învăța carte cu multă râvnă și dragoste, fiind și extrem de dotat din punct de vedere intelectual, mai întâi în școala greco-valahă și în gimnaziul catolic din Mișcolț. Cu sprijinul unchiului său, Atanasie Grabovsky, urmează colegiul superior și cursurile de filosofie și drept ale universității imperiale din Pesta, unde dând dovadă de mare seriozitate își acumulează o cultură riguroasă și cunoștințe temeinice ce îi vor folosi cu prisosință și vor fi resimțite în scrierile, discursurile politice și scrisorile oficiale de mai târziu.

La aniversarea vârstei de optsprezece ani, după modelul fratelui său mai vârsnic Avreta, tânărul Anastasiu Șaguna părăsește religia romano catolică „ce o studiase cu sârguință dar negăsind nici o înclinație interioară către dânsa”, la care fusese foțat să adere după moartea tatălui său, și se întoarce în sânul Bisericii Strămoșești Ortodoxe. Revenirea din punct de vedere juridic a lui Șaguna în comuniune cu întreaga ortodoxie, nu va face decât să consfințească adevărul că inima sa nicicând nu a părăsit această comuniune, ci a păstrat-o tainic cu mare dor.

La anul 1829 Șaguna părăsește Budapesta și se stabilește la Vârșeț pentru a urma cursurile seminarului teologic ortodox ce ființa sub purtarea de grijă a episcopului locului. După absolvire este chemat de mitropolitul sârb de Carloviț ca profesor de teologie și secretar episcopal, fiind mai apoi avansat și în alte funcții administrative importante în sânul Bisericii. La 1 noiembrie 1833 tânărul Anastasiu Șaguna își încredințează întreaga sa viață în mâinile lui Dumnezeu și se dedică total Bisericii Ortodoxe, fiind tuns în monahism sub numele de Andreiu. După doisprezece ani petrecuți în funcții administrative de răspundere în Mitropolia de Carloviț, arhimandritul Andreiu Șaguna, la 27 iunie 1846 sosește la Sibiu pentru a îndeplini funcția de vicar general al Bisericii Ardelene. În această funcție dovedește îndată multă râvnă și energică purtare de grijă pentru luminarea clerului și întărirea credincioșilor.

La Turda, în 1-2 decembrie 1847 protopopii ortodocși români desemnează cele trei propuneri pentru postul vacant de Episcop al Ardealului, între acestea fiind și Andreiu Șaguna. Aducându-i-se la cunoștință această hotărâre, la 24 ianuarie 1848 împăratul numește în funcție pe Șaguna, numire consfințită prin hirotonirea lui Andreiu Șaguna la Carloviț în 18 aprilie 1848 de către Patriarhul Iosif Rajacici și Episcopii Eugen Ioanovici și Ștefan Popovici. În cuvântarea rostită cu acest prilej noul episcop își mărturisește pentru întâia dată scopul vieții sale: „ Umbrit de puternicul scut al lui Dumnezeu, pe Românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deștepte și cu voia cătră tot ce e adevărat, plăcut și bun să-i tragă”.

Zbuciumul anilor 1848-1849 îl găsesc pe Andreiu Șaguna în fruntea luptei românești pentru câștigarea drepturilor naționale și bisericești. Lui îi revine marele merit de a fi reușit să unească pe toți românii, fie ei ortodocși sau uniți, într-un singur suflet național ce a știut să-și ceară drepturile legitime sau să protesteze față de unirea arbitrară a Transilvaniei cu Ungaria. În aceste vremuri se naște în mintea lui Șaguna ideea, întâlnită ulterior și nu întâmplător în testamentul lui Avram Iancu sau în idealul Școlii Ardelene, de a înălța națiunea română nu prin război și fărădelege ci prin credință și virtute creștină, prin școală, cultură și respect pentru lege. În totă vremea războiului civil, neobosit, Episcopul Ardealului a cercetat palatul și cancelariile imperiale stăruind cu timp și fără timp pentru drepturile și năzuințele legitime ale întregii națiuni române din tot cuprinsul imperiului. Această stăruință îi va aduce, în cele din urmă, recunoștința împăratului însuși, care îi va dărui, drept semn al prețuirii sale, titlul de baron și-l va investi cu rangul de „sfetnic de taină”, precum și respectul și aprecierea miniștrilor imperiali. Dar pe toate acestea Andreiu Șaguna nu le va folosi pentru sine ci le va pune mereu în slujba misiunii sale încredințate de Dumnezeu: aceea de a fi păstor bun Bisericii Sale și de a reînvia din cenușă un neam ce îndurase și încă îndura cu credință atâtea suferințe, cruzimi și nedreptăți.

Imediat ce evenimentele istorice i-au permis, Andreiu Șaguna se întoarce de la Viena la Sibiu de unde începe o activitate susținută de dezvoltare a vieții bisericești, punând în ordine clerul și apărându-l de atacuri și calomnii exterioare, organizând primul sinod ortodox românesc la Sibiu (1850), din care a ținut neapărat să facă parte nu numai clerici ci și mireni, și sinoadele care i-au urmat acestuia, promovând o administrație și un consiliu eparhial permanent, îngrijindu-se de dotația preoților, fondând „Telegraful român”, îndreptând diferitele texte românești ale Bibliei și editând Sfânta Scriptură (1858) și diferitele cărți de slujbă necesare. Această activitate neobosită va avea ca rod, în cele din urmă, înnoirea vieții bisericești, ieșirea bisericilor românești de sub influența sârbească și va fi încununată prin reînființarea mitropoliei române independente și coordinate cu cea sârbească și numirea Baronului Șaguna ca Mitropolit al Românilor din Transilvania și Ungaria (24 decembrie 1863). Înființarea noii mitropolii, având ca sufragane episcopiile de Arad și Caransebeș, constituindu-se într-un moment de foarte mare însemnătate pentru devenirea națiunii române din Transilvania, dar și, ulterior, pentru Biserica Ortodoxă Română și Neamul românesc în ansamblul său. Prin acest act se îndeplinea visul de o viață a marelui mitropolit, iar ortodoxia românească își recăpăta prestigiul binemeritat.

În paralele cu activitatea bisericească, primordială pentru Șaguna, stăruințele au fost purtate și în domeniu politic, pentru cucerirea drepturilor naționale ale românilor, dar și în domeniul școlar. Folosindu-se de prestigiul de care se bucura la Viena și în palatele guvernatorilor Transilvaniei, mitropolitul românilor din Transilvania și Ungaria s-a îngrijit, cu deosebită atenție, de înființarea școlilor confesionale românești, de formarea și sprijinirea învățărorilor, cerând fără preget sprijinul autorităților imperiale, înființând ascociații cu scopul de a susține școala românească, organizând subscripții publice, sprijinind cu toată puterea studențimea română, donând el însuși din veniturile sale pentru buna funcționare a învățământului românesc. Prin aceasta nu făcea altceva decât să ducă la îndeplinire ideile sale din timpul anului 1848 când visa la înălțarea națiunii române prin Biserică și școală. Aceste străduințe aveau pe bună dreptate să-l arate pe Șaguna drept ctitor de școală românească în Transilvania, iar pentru Neamul românesc ele aveau să devină leagănul ce a condus la formarea unor generații de intelectuali români afiliați interesului național și părtași realizării acestui ideal la 1 Decembrie 1918.

Mitropolitul Andreiu Șaguna a condus cu înflăcărare până în amurgul vieții sale toate inițiativele de întărire a Bisericii, de afirmare a identității naționale, de dezvoltare a învățământului românesc, fiind „o generație întreagă conducătorul intelectual – singurul recunoscut – al poporului său și a putut să obțină în această calitate astfel de rezultate, cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele” (Declarația Episcopului Sașilor G.D. Teuthsch la moartea lui Șaguna). S-a mutat în veșnicia fericită alături de Dumnezeu pe care L-a iubit și Căruia I-a dedicat întreaga sa viață, într-o sâmbătă seara, în ziua de 16/28 iunie 1873.

Fiind o personalitate extraordinară se poate vorbi la nesfârșit și cu bună dreptate despre calitățile sale unice. Putem vorbi de ierarhul Șaguna, de macedo-românul Șaguna, de diplomatul și omul politic Șaguna, de ctritorul Șaguna, de liderul Șaguna. Toate aceste ipostaze ale lui sunt îndreptățite dar toate sunt neputincioase în a-l reprezenta cu claritate. Oamenii cu pretenții „ științifice” au tendința de a pune accentul pe calitățile lui deosebite dar omit intenționat sau nu o altă componentă esențială care s-a adăugat desăvârșitor personalității sale, și anume harul lui Dumnezeu. Pentru că mai presus de a fi mitropolit, diplomat, politician, lider, ctitor, ori vizionar Andreiu Șaguna a fost un bărbat al Bisericii, adică un om al lui Dumnezeu și plin de harul lui Dumnezeu. El însuși nu a ignorat niciodată această calitate, singura pe care și-o îngăduia.

Precum noi astăzi încercăm a sărbători bicentenarul nașterii sale, tot astfel, cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de la venirea sa în Transilvania, aderenții sinceri au încercat să-i facă lui Șaguna o bucurie prin organizarea acestui jubileu. Acestora marele mitropolit le-a răspuns, cum probabil ne răspunede și nouă: „ Adevăr este că atotputernicul Dumnezeu a binevoit a mântui și elibera prin îndurarea Slavei Sale Biserica și națiunea noastră din starea sa de sclavă, în zilele arhipăstoririi mele, însă eu de aici nu pot deduce nici o consecință spre glorificarea numelui meu, … Știți domnilor, că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus vine, de la Părintele Luminilor. Însă dacă totuși ați voi a petrece sărbătorește ziua aniversară de 25 de ani ai funcționării mele în biserica Ardealului, atunci apreciindu-vă eu pe Domniile Voastre ca pe niște bărbați liberi și independenți, nu vă opun, domnilor, nici o piedică, numai vă rog să primiți de bună, sincera mea descoperire, că adică precum eu cu tot prilejul în decurgerea acestor 25 de ani am evitat ori și ce ovațiune, tot astfel voi evita și ovațiunile acelei zile și o voi petrece în singurătate cu post și rugăciune, ca astfel să mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine, care le-a revărsat peste Biserica și Națiunea noastră română în decurgerea acestor 25 de ani” (cf. Tel. Rom. 1871, p 209). Și e firesc să-l lăsăm pe el, marele mitropolit să aibă ultimul cuvânt.